De când îmi aduc aminte mi-a plăcut Matematica şi mi-am dorit să fiu profesor, de-a lungul anilor m-am imaginat pe rând profesor de școală generală, liceu, universitate. Pe vremea când am ajuns la facultate şi după primele contacte cu lucrările științifice, a venit natural dorința de a continua cu un Master (absolvit în Canada) şi apoi cu doctoratul (obținut în Statele Unite). Am avut o doză excesivă de ambiție şi am funcționat mereu făcându-mi planuri pe termen lung, împărțindu-le în bucățele mici care să mă ducă cât mai aproape de ceea ce mi-am propus.
Prima poziție academică a fost de Lector în Statistică, Louisiana Tech University, Statele Unite. Procesul de selecție pentru o poziție permanentă „tenure track” este unul lung şi complex, după care ţi se dă startul să alergi, să dovedești că ești competent, că aduci finanțare, că ești evaluat bine de studenți, că publici, iar după 6 ani vine scadenţa şi fie rămâi pe o poziție permanentă, fie iți cauți de lucru în altă instituție. Finalizarea procesului de tenure, când am devenit conferențiar pe post permanent a fost o confirmare a competenţelor mele, a pregătirii, a recunoașterii profesionale, într-un domeniu, STEM, în care femei sunt, după unele statistici, aproximativ 27% din numărul de cercetători.
Munca în mediul academic este pasiune şi efort, fără restricții de timp, de program, fără să ții cont că este week-end, zi, noapte; știința este cunoaștere, inspirație, învățare și curiozitate. Înveți să trăiești cu succese şi eșecuri, practic la fiecare pas șansa ca cineva (în evaluarea unui proiect sau a unui articol de jurnal) să iți spună că ceea ce ai făcut nu este suficient de bun este cam de 70%. Şi totuși, ceea ce rămâne, acel 30% în care munca cercetătorului este recunoscută, apreciată şi ajunge să fie diseminată, este ceea ce ne face să continuăm şi să mergem înainte.
Am auzit pe cineva, spunând foarte frumos că știința este o călătorie, tehnologia este drumul, progresul este destinația…iar cercetătorul este de fapt călătorul.
Am avut ca model două femei de succes, profesori şi cercetători consacrați, care m-au influențat foarte mult în deciziile din carieră şi de la care am învățat că munca în cercetare nu se cuantifică, muncești cât este nevoie şi când o faci ești total implicată, ești 100% prezentă.
Părinții mi-au spus că de mică că eram un copil curios si ambițios, trăsături care m-au împins mereu să încerc ceva nou, să mă duc într-o nouă direcție. Nu am avut complexe legate de vârstă sau de felul că am fost adesea singura sau printre puţinele femei din grupul în care lucram.
Am funcționat după îndemnul că pot să fac orice lucru dacă mi-l doresc cu adevărat şi dacă mă hotărăsc să îl fac, trebuie să îl fac cel puțin la fel de bine sau mai bine decât cei din jurul meu. Într-un fel atitudinea asta s-a dezvoltat de acasă, într-o familie cu 2 cercetători, am creat o atmosferă competitiv prietenoasă şi ne-am susținut reciproc. De foarte multe ori, programul de lucru şi „urgenţele” s-au suprapus, dar a contat faptul că ne-am susținut şi am avut mult ajutor şi din partea părinților….în primii 4 ani de școală ai copiilor, nu am putut să îmi duc copiii în prima zi de școală: eram fie la o conferință sau la o întâlnire de proiect, care tradițional aveau loc la mijlocul lui septembrie. Am compensat aceste momente cu o tradiție de când erau copiii mici: avem săptămânal o seară de „film în familie”. Fiind o familie unde sunt mereu termene fixe şi tot felul de momente care se fixează în calendar, băieții mei au învățat de mici că trebuie să își planifice ziua de lucru, săptămâna, intervalele de timp în care au activităţi sportive, un cerc de matematică, de informatică sau altceva.
În perioada în care eram în Statele Unite, universitatea avea un departament nou, OWISE (Office of Women in Science and Engineering), înființat cu scopul de a crea o cultură a succesului pentru femei în știință. De 2-3 ori pe an, OWISE organiza workshop-uri special gândite pentru femeile cercetător, coordonate de femei în poziții administrative, pe diverse tematici: îmbunătățirea carierei și strategii de mentorat, promovarea cercetării, leadership academic, cum să-ți stimulezi propriul succes. Un astfel de program de mentorat pentru tinerii cercetători lipsește cu desăvârșire din România şi fie că este vorba de universități sau institute de cercetare ar fi un demers util pentru toți tinerii cercetători.
Călătoria mea m-a dus către poziția de manager al unui institut de cercetare. Este prima poziție în care am ajuns mai mult prin conjunctură, decât printr-un efort activ. Mă gândeam că undeva într-un viitor mediu spre lung, aş putea fi interesată de o poziție de management, dar uneori lucrurile se așează şi puțin altfel decât planificarea şi trebuie să fii pregătit să le faci faţă. Nu este ușor, dar am devenit şi mai creativă în organizarea timpului şi contează foarte mult că în viața de familie am foarte mult sprijinul soţului şi al mamei mele. Este o provocare şi încerc să abordez problemele în egală măsură ca manager şi lider. Am o abordare interactivă şi folosesc tocmai calitățile specifice în general femeilor: faptul că suntem mai organizate, cu atenție distributivă şi în special, în cazul meu, cu o capacitate de toleranţă ridicată.
Lucrez în marea majoritate cu oameni buni, dedicați meseriei lor, colegii mei alături de care am lucrat în ultimii ani, cărora le știam mai mult sau mai puțin dorințele, necesitățile, doar că acum trebuie să caut să găsesc şi soluții. Evident nu poți împăca întotdeauna pe toată lumea (uneori oamenii sunt orgolioși), dar abordarea mea este aceea de a fi „fair” şi a oferi o predictibilitate în procesul decizional.
În ansamblu, o carieră în cercetare înseamnă pasiune şi muncă multă, să gândești şi să lucrezi în afara unui șablon, să găsești soluții şi să le integrezi, pentru a face un pas înainte către altceva. Este mai greu pentru o femeie cercetător (mai puțin de 30% dintre cercetători sunt femei - după anumite statistici europene - iar într-o lume în care puțin peste jumătate din populație sunt femei, competiția pentru femei este de două ori mai puternică decât a oricărui cercetător bărbat), iar în România poate fi şi mai greu. Societatea românească încă consideră că tradițional femeile trebuie să stea acasă, femeile din managementul academic sunt undeva sub 20% (statistici din nou la nivel european), există foarte puține femei în poziții din management-ul superior academic în România (decan, prorector, rector, director, etc.).
Indiferent de greutăți, există întotdeauna soluții, modalități de a îmbina cariera şi viața de familie. Avem nevoie de tineri cercetători, suntem puţini, mult prea puţini faţă de nevoile societăţii. Poate ar trebui să conștientizăm şi mai mult tânăra generație către cercetare, către o astfel de carieră.
Pentru a termina într-un ton optimist o să fac o scurtă relatare: acum câțiva ani, după una din expedițiile în Antarctica organizate de institutul nostru, în cadrul programului de diseminare în şcoli, o fetiță de clasa 3-a a întrebat una dintre cercetătoare (o tânără de 28 ani)….”Sunt şi femei cercetător? Cum sunteți dvs. drăguță si firavă? Şi ați ajuns în Antarctica? Cum ați putut să rezistați dvs. acolo?” Un an mai târziu la sfârșitul clasei a 4-a aceeași fetiță scria o foarte frumoasă compunere despre ce îşi dorește să devină când va fi mare, îşi dorea devină cercetător. Există deci speranța pentru o nouă generație de cercetători în România şi suntem aici pentru a îi îndruma în această direcție.
Prof.univ.dr. Mihaela Păun
Director General Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Științe Biologice din București
Citeşte şi: