Din postura mea de cercetător “cu vechime”, aș dori să transmit tinerelor pasionate de cunoaștere, ambițioase și tenace, un mesaj fără echivoc: cercetarea este o opțiune viabilă în alegerea unei meserii (de fapt, este mult mai mult decât o meserie) și foarte potrivită pentru femei, care sunt mai intuitive, mai creative, au anduranța și abilități de comunicare și lucru în echipă mai bune decat bărbații (no offence!).
În România, în ciuda unei culturi tradiționaliste care încă se opune modernizării, cercetarea este un domeniu în care femeile au reușit să se impună. Există instituții de cercetare conduse de femei, care s-au dezvoltat extraordinar în ultimii ani, care au devenit vizibile internațional, în care tineri foarte talentați desfășoară proiecte la cel mai înalt nivel. Un astfel de loc este Institutul de Biochimie al Academiei Române. Aici am făcut primii pași în cercetare în 1992, încă studentă în anul V, câștigând o competiție acerbă pentru admiterea pe un post de asistent cercetare. În acei ani gri, când România încă se trezea din coșmarul comunist, institutul avea o resursă umană de excepție, dar finanțarea era aproape inexistentă. Echipamentele erau vechi și depășite, reactivii erau greu de procurat, iar accesul la informație, fără de care nu exiști ca om de știință, se obținea cu mare greutate, trimițând autorilor publicațiilor științifice, prin poștă, cartonașe cu cereri de reprinturi. O imagine foarte greu de vizualizat azi, când orice informație este la un click de mouse distanță!

 

Lucrurile au început să fie puse în mișcare de directorul de atunci al institutului, Cecilia Motas, un om și un leader cu viziune, care a încurajat aplicațiile tinerilor pentru burse și granturi în instituții prestigioase din străinătate, i-a sprijnit cu recomandări și relații personale, i-a primit și promovat la întoarcere și, poate, cel mai prețios lucru, le-a asigurat independența totală asupra conducerii propriilor grupuri și a deciziilor științifice. Câștigul acestei strategii a fost enorm și pe termen lung; s-a creat o fundație solidă de competențe pe care s-a tot clădit în timp, cărămidă cu cărămidă, iar performanțele nu au întârziat să apară.

 
De această politică, preluată și de actualul director, Ștefana Petrescu, am beneficiat din plin și eu. În 1993 am fost acceptată la KU Leuven, unde am învățat un an biologie moleculară, o știință a tehnologiilor de vârf, fără de care nu poți investiga un proces celular la nivel fundamental, dar care, la acea dată, nici nu exista în programa facultăților de profil din România. Contactul meu cu laboratorul de genetică umană a fost copleșitor: totul era nou, strălucitor, echipamente sofisticate, mă simțeam ca într-o navă spațială dintr-un film SF. Cum să găsesc eu gene noi cu implicații clinice, în biblioteci genetice de cromozomi artificiali, prin screening PCR (de care nu auzisem până atunci), marcări radioactive și fluorescente de ADN, hibridizări, clonări și secvențiere, când abia știam să reglez o pipetă automată? Atunci a fost și singurul moment de cumpănă din carierea mea, am crezut că decalajul dintre “noi” și “ei” este prea mare și nu poate fi recuperat. În plus, mediul nu era foarte prietenos, tehnicienele erau singurele femei din departament, iar colegii, toți la nivel post-doctoral, foarte competitivi, m-au primit cu neîncredere la început. Am învățat însă pe rupte, am lucrat în zilele libere, am exersat tehnicile iar și iar, în experimente reale și pe măsură ce rezultatele se legau, înțelegeam și îmi plăcea tot mai mult ceea ce făceam: aveam o ipoteză de lucru, căutam dovezi empirice, verificam validatea ipotezei, adică… cercetare.

M-am întors în țară cu un bagaj enorm de cunoștinte noi pe care le-am consolidat un an mai târziu în stagiile de cercetare din Universitatile Grenoble și Lille. Împreună cu alți colegi, am început apoi să folosim aceste tehnologii și în proiectele noastre, pe măsură ce institutul își reclădea infrastructura. A urmat înscrierea la doctorat și o perioadă de vis cu stagii la Universitatea Oxford, în care am studiat biosinteza unei enzime implicate în melanom.

 
Bursa post-doctorala acordata de Royal Society în 2000, a însemnat oportunitatea schimbării complete a domeniului de cercetare. Tot la Universitatea Oxford, am început să studiez mecanismele de asamblare a virusurilor hepatice B și C (VHB/VHC), care afectau la acea vreme peste 500 milioane de oameni, producând infecții cronice, ciroza hepatică și cancer hepatocelular. Nu am mai putut părăsi acest domeniu, care mi-a definit treptat întreaga carieră.

 
Virusurile sunt “creaturi” fascinante: inofensive în afara celulei vii, o acaparează și o transformă complet odată ce au infectat-o, folosindu-se în mod inteligent de structuri proprii acesteia. Înțelegerea acestor interacțiii cu organismul gazdă este esențială pentru dezvoltarea unor tratamente eficiente, dar virusurile găsesc mereu mecanisme de adaptare. Sunt, de fapt, singurele organisme care ne permit să studiem procese evolutive în timp real. Continuarea acestui proiect în România a fost posibilă cu sprijinul Wellcome Trust, care mi-a acordat două granturi succesive pentru reintegrare și dezvoltarea unui laborator special de culturi celulare, care să permita cultivarea VHB și a unui model surogat VHC, in vitro. Cu acordul conducerii institutului am început să dezvolt o nouă direcție de cercetare, virusologia moleculară. În jurul acesteia am reușit să coagulez un grup de tineri cercetători, care s-a transformat ulterior în Departamentul de Glicoproteine Virale, pe care-l conduc de mai bine de 15 ani. Cei mai mulți membri ai departamentului sunt femei, tinere inteligente, pasionate și tenace, care au ales să facă un doctorat în țară, datorită condițiilor de nivel internațional pe care le putem oferi. Au urmat alte proiecte naționale și internaționale, toate direcționate către identificarea unor tratamente curative (medicamente) sau profilactice (vaccinuri) împotriva acestor infecții. Rezultatele noastre, publicate în jurnale internaționale, au contribuit la înțelegerea mecanismelor de infecție, al stresului celular pe care virusurile îl declanșează la nivelul gazdei și la avansarea unor strategii de combatere a acestor procese. Am demonstrat de asemenea, că putem folosi plantele ca sisteme alternative de producție a antigenelor virale, în scopul dezvoltarii de vaccinuri.

 
Privind înapoi, pot spune despre cercetare că nu este o meserie, este o pasiune care se ține scai de tine toată viața, odata ce te-a “contaminat”. Mă simt un om extraordinar de norocos, pentru ca am avut mentori care mi-au aratat drumul potrivit pentru mine și m-au investit cu enormă încredere în momente cheie ale carierei mele. Le mulțumesc! Aceasta este și o imensă responsabilitate, pe care o simt pe umerii mei în fiecare zi și o motivație în plus să fac același lucru pentru mai tinerii mei colegi. Cea mai mare realizare a carierei mele ar fi ca ei să continue, să consolideze și să perfecționeze ce am început eu. Să rămână curajoși și inventivi, să nu se teamă de eșec, să-și amintească mereu că în cercetare, foarte important este și drumul, nu numai rezultatul final.